BNR ne informeaza

Ca ponderea creditelor restante si indoielnice a urcat in 2009 la 1.46%. Ei da? Pai atunci nici nu mai trebuie sa discutam despre restante, e un procent care se incadreaza in marjele acceptate pentru restante. Ce "uita" BNR-ul sa ne precizeze e ca aproape toate bancile comerciale din Romania au operat masive cesiuni de creanta a caror suma cumulata depaseste miliardul de euro la o prima vedere. La un moment dat nu am mai avut rabdare sa adun date de pe AEGRM, adunasem deja prea mult. Judecand simplu, debitorii bancilor din Romania, cetateni obisnuiti sunt distribuiti uniform in tot sistemul bancar cu variatii relativ mici de la banca la banca in functie de strictetea criteriilor de creditare aplicate la un moment dat. Dar conditiile economice au fost aceleasi pentru toti, somajul a ajuns la 8%, adica procente bune din populatia activa. 

   In aceste conditii 1.46% suna ca un rating AAA acordat bancilor din Romania de BNR. Pe care nu-l cred.

Sambata seara pe vremea asta

Cat de urat e Bucurestiul sau o scurta istorie a civilizatiei urbane la romani

Navigam fără ţintă pe net şi găsesc pe unul deştept care se tot plimbă prin Asia spunând că cele mai urâte oraşe din lume sunt Bucureşti, Slobozia, Slatina. Cum nu cunosc nici Slobozia, nici Slatina îi las pe cei de acolo să-şi apere urbea şi mă limitez la Bucureşti. 

 

Nu m-am născut aici, nu am copilărit în Bucureşti. Am venit, ca atâţia alţii, la studii şi am rămas. Nu, n-am noroi pe tălpi şi nici idei preconcepute vizavi de acest oraş. Îl privesc după criterii pur estetice şi sunt critic sau încântat în funcţie de ceea ce văd. Iar oraşul are destule de arătat, bune şi rele la un loc. Judecăţile unilaterale pe care le aud nu vin din partea unor oameni cu simţ critic şi obiectiv şi cu idei clar conturate cu privire la urbanitate, spaţiu public. Cred mai curând că poartă o frustrare  periferic europeană, mic balcanică, a provincialului faţă de capitală sau un simptom al unui complex de inferioritate  românesc Cât este de fundamentat acest complex?

 

 

 Începem prin a spune că noi, românii, nu am avut o civilizaţie urbană până la mijlocul secolului al XIX-lea. Excludem Ardealul şi Banatul, acestea nefiind regiuni în care românii au exercitat conducerea. Ştim şi o recunoaştem, dacă acele provincii arată cum arată, dacă au oraşe, castele, cetăţi, au pentru că alţii le-au făcut. Bravo lor, ne-au rămas nouă. 

Dar aici, dincoace de Carpaţi, e o altă poveste.  Primele aşezări atestate documentar apar târzior, în sec. XIV. Prin comparaţie, în Ţările de Jos deja se ajunsese la o suprapopulare urbană. În Italia Renaşterea era la apogeu. 

 

 La noi apar sate mai mari, întretăieri de drumuri comerciale. Primele fortificaţii sunt spre munte: Câmpulung, Curtea de Argeş, Siret, Baia. Unii istorici susţin că ar fi fost avanposturi ale puterii maghiare din Transilvania, locuri de vamă pe rutele comerciale. Nu întâmplător Campulungul se află pe culoarul Rucar-Bran. Curtea de Argeş la două zile de marş de la Sibiu. Voievozii şi cnezii locali se aflau sub autoritatea Regilor Ungariei, iar zona era cunoscută ca Ungro-Vlahia. Miturile întemeietoare au ca personaje centrale pe Negru-Vodă (neatestat documentar, dar consemnat în folclor ca şi coborâtor din Ţara Făgăraşului, deci de peste munţi) şi pe Dragoş Vodă, venit din Maramureş, tot de peste munţi. Cumva, organizarea politică a românilor e importată din Ardeal. 

Ştim de asemenea că "oraş" vine din ungurescul "varos". Mi se pare relevant faptul că nu am avut un cuvânt propriu pentru acest tip de aşezare. Bănuiesc că nu a fost nevoie... Cu "durere" latină recunoaştem şi că "muncă" provine din aceeaşi limbă. Buun. 

 

 Cetăţi nu sunt prea multe în Regat, găsim mai multe în Moldova unde îndeplineau un rol defensiv. Aglomerări urbane nu au fost. Oamenii erau puţini, locuiau retraşi. În Ţara Românească teritoriul locuit era Oltenia. Abia în timpul lui Mircea cel Bătrân oamenii trec Oltul şi încep să-şi taie loc prin păduri, să-şi construiască aşezări. Un mit al istoriei noastre este "neîntrerupta vieţuire în spaţiul carpato-danubiano-pontic". El are ca şi consencinta mitul cu grânele legendare pe care noi le-am fi produs. Numeroşi istorici arată însă că noi am avut o civilizaţie pastorală, nicidecum agricolă. Adică eram păstori şi nomazi. Bântuiam nu numai spaţiul mai sus amintit, dar şi regiuni vaste care se întindeau până în Epir, Macedonia, coasta Dalmaţiei, Balcanii, Valea Timocului. Folclorul, temele muzicale sunt de esenţă balcanică: Mioriţa, Meşterul Manole se întâlnesc în toată regiunea amintită şi populată de vlahi. Turme de oi şi cirezi de vite erau vândute în Ungaria, Polonia şi Germania de azi şi constituiau principală sursă de venituri pentru Vlahia şi Moldova. Agricultura extensivă se practică abia după Tratatul de la Adrianopol din 1829 când se ridică monopolul comercial turcesc şi românii au un imbold să cultive şi să vândă grâne şi altora decât turcilor care impuneau un preţ fix. 

 

Condiţiile amintite au făcut imposibilă apariţia unei civilizaţii urbane. Populaţie puţină, pastorală, un spaţiu lipsit de stabilitate şi organizare politică consecventă. Invadaţi periodic, românii nu apucă să dezvolte o agricultură de tip extensiv, nici să treacă la manufactură preindustrială. Prin urmare nu aveau nici un motiv să se adune şi să trăiască mai mulţi la un loc. Atunci cum să dobândească atributele unei populaţii urbanizate, civilizate?  Societatea lor este una sătească, cu afilieri bazate pe legături de rudenie, "de neam", cu valori proprii, impermeabilă la schimbările lumii. La noi s-a trăit patriarhal pâna la mijlocul sec. XX.

 

 Însă uşor-uşor ajungem şi la civilizaţia urbană. Bucureştiul, oraşul nostru, aşezat la câmpie, într-o mlaştină ,devine capitală la presiunile turcilor întrucât se afla la o zi de marş de raiaua Giurgiului, aflată în stăpânire otomană. Era mlăştinos toamna şi primăvara, prăfos vara. Afectat la fiecare câţiva ani de incendiu, cutremur, inundaţie, invazie, epidemii Bucureştiul creşte şi se întinde pe orizontală.Între 1700 şi 1850 aproape că nu există intervale de timp mai mari de 3 ani fără că unul din aceste evenimente să se producă. Uneori se şi suprapuneau: holera cu invazia turcească, ciuma şi incendiul.  Călătorii străini povestesc că nu se deosebea cu nimic de un sat mai mare, foarte întins. Nu avea clădiri de piatră sau cărămidă cu excepţia bisericilor, foarte numeroase de altfel şi a câtorva clădiri publice: Curtea domnească, câteva hanuri. Nu existau străzi, ci erau uliţe care serveau atât ca şi mijloace de circulaţie, cât şi ca mijloc de evacuare a apelor. Bd. Magheru de astăzi era un pârau care se scurgea în Balta Dâmboviţei în mlaştina din faţa Curţii Domneşti, adică la Unirea. 

Dacă e să fim drepţi atunci trebuie să recunoaştem că dezvoltarea urbană a Bucureştiului se produce după 1829, prin ocupaţie rusească. Nu întâmplător, Bd. Kiseleff poartă numele unui general rus (ei rus, neamţ ,că doar nemţii i-au scos din evul mediu şi pe ruşi, dar asta e altă discuţie). Primele lucrări de sistematizare, de construcţii de străzi au loc în această perioadă, la sute de ani de la construcţia marilor oraşe ale Europei. În paralel, tot pe filieră rusească primim primul rudiment de constituţie: Regulamentele Organice.  Modernitatea nu a venit mai întâi nici de la Paris şi nici de la Viena, ci de la Răsărit.  Dornici de emancipare de sub influenţa turcească românii au apucat ce-au putut chiar dacă ştiau că intenţiile ruşilor nu erau dintre cele mai prietenoase. Cumva, trebuie să ştim de unde venim ca să putem evalua cum am progresat. 

 

 Într-o sută de ani de la venirea ruşilor Bucureştiul progresează enorm. Apar străzi, bulevarde, clădiri publice. Carol I ajuns în Ţările Române se sperie iniţial de nămol, de lipsa drumurilor şi căilor ferate şi vrea să fugă.  Mulţi români se îmbrăcau încă după portul oriental. Cumva este convins să rămână. El  desenează un perimetru european şi edifică un centru cu clădiri trainice şi frumoase, îşi construieşte un spaţiu familiar şi cu rol civilizator: Zona Palatului Regal, Piaţa Universităţii, Cercul Militar, Palatul Poştei, Palatul Tribunalului, Palatul de la Patriarhie şi Gara de Nord de la care începea reţeaua de căi ferate dezvoltată tot atunci. Edili pricepuţi şi energici ca primarul Pache Protopopescu taie bulevarde largi, cum este bulevardul care începea la Podul Cotroceni şi mergea pe la Universitate până la Şcoala Iancului. Se pietruiesc străzi şi începe edificarea clădirilor din piatră cu două şi chiar cu patru caturi. Majoritatea covârşitoare a clădirilor civile din Bucureşti sunt după anul 1850, mai numeroase după 1870. 

 

 Întrucât nu a fost construit de la 0, ci s-a pornit de la un sat, oraşul nu are o construcţie unitară. Străzile păstrează cumva configuraţia mahalalelor, a uliţelor din vechime. Parcelele de pământ se vindeau, se împărţeau şi se moşteneau. Mulţi continuă să trăiască rural, cu animale şi grădină până târziu în sec. XX.  Oraşul propriu-zis nu era mare. Se întindea de la Dealul mitropoliei în sud,  Podul Cotroceni în vest, Gara de Nord şi Şoseaua în nord şi Calea Moşilor în Est. La Obor deja era, câmp, obor de vite. În 1914, când moare Carol I Bucureştiul devenise din sat, oraş, în câţiva zeci de ani, românii şi bucureştenii au avut o dezvoltare pe care alţii au avut-o în secole. Străzi pavate, iluminat public, tramvai, poştă, tribunal, teatru, cafenea, magazine tot atâtea elemente care definesc urbanitatea. Lipseşte Piaţa Publică, în sensul de agora, de loc de întâlnire, la noi pieţele sunt simple intersecţii şi nu  pietonale deschise (spre exemplificare  Braşov avem  Sfatului,  Timişoara avem  Unirii).  O viaţă de om şi un parcurs  cât între Orient şi Occident cam asta ne-a dat Carol I.

 În Bucureşti poţi  admira clădiri foarte frumoase,  în stil neoclasic, art nouveau, accente franţuzeşti  vieneze. Arhitecţi talentaţi au reuşit  creeze şi un stil autohton, neoromanescul, îmbinare  de orient şi modernitate, de  brâncovenesc şi european. Trecem grăbiţi pe  lângă clădiri cu faţade gri şi nu avem timp  să vedem coloane, logii, porticuri, ferestre, preocuparea pentru frumos în multe din clădirile vechi. 

 

 

  Dacă în sec. XIX Carol I reuşeşte să transforme Bucureştiul dintr-un sat în oraş, în sec. XX Carol al II-lea, prin stilul său autoritar, de tip Mussolini, îl prefigurează pe Ceauşescu. Cred că a trecut suficient timp din 1989 până astăzi ca să putem privi cu obiectivitate ce s-a făcut în perioada lui Ceauşescu. 

 

 Discutând cu oameni mai în vârstă  din Bucureşti ajungi să înţelegi unele din măsurile luate şi să pui la îndoială varianta oficială de astăzi. Nu s-a dărâmat Micul Paris, ci s-a construit un oraş, s-a dat un nou imbold de modernitate Bucureştiului. Îţi trebuia curaj, viziune ca să poţi continua dezvoltarea oraşului. Să tai bulevarde, să dărâmi case cu ziar în loc de geam, să pavezi străzi în care oamenii se scufundau în nămol. Micul Paris era în centru, de la marginile sale se întindeau mahalalele cu locuinţe insalubre şi străzi desfundate. Dacă vă uitaţi pe hartă vedeţi că nu s-a demolat discreţionar şi că totul a fost gândit. S-a creat un inel central care străjuieşte graniţele vechiului oraş. Cartierele au fost edificate radiar. S-a construit enorm încât nici un boom imobiliar nu poate egala efortul de atunci. Pentru o populaţie ce venea din mediul rural s-au creat condiţii  de viaţă moderne: electricitate, apă curentă, transport, magazine, cinematografe, parcuri. Cei care arată cu degetul către cutiile de chibrituri şi cartierele dormitor le-aş spune că atât s-a putut face în vremea respectivă. Şi că, nu ştiu cum, aceleaşi cutii de chibrituri se cumpără şi se ipotechează pe zeci şi sute de mii de euro astăzi deşi au costat iniţial câteva mii de dolari fiecare. Viziunea de atunci asupra edificării era una funcţională, supusă imperativelor dezvoltării. Esteticul, dacă exista că şi preocupare, era unul realist socialist, auster şi meschin,  dar sunt zone care au ieşit foarte bine: Tineretului, Baba Novac, părţi din Drumul Taberei. Încercaţi să gândiţi astăzi un proiect imobiliar de aceleaşi dimensiuni şi înmulţiţi cu costul de realizare. Da o sumă astronomică, nu?  Poate fi realizat azi? Ni se  va spune că nu. Alţii vor spune:   s-au construit, dar blocurile  sunt îngrămădite, hidoase, inumane. Aţi văzut vreun complex de blocuri nou? Cum e? A mers cineva  spre lacul Văcăreşti  să vadă cum  blocuri de 20 de etaje sunt îngrămădite pe câteva  de metri pătraţi?  Sau în nord, în complexurile rezidenţiale cu “vile” atât de strâmtorate că par blocuri întinse pe orizontală?

 

 Amintim pe scurt de amenajarea Dâmboviţei (   închipuiţi-vă  o  apă cu maluri de pământ  în mijlocul oraşului), de construcţia metroului, a pasajelor rutiere de la Obor, Victoria, Muncii, Lujerului (  şi cât tam-tam pentru pasajul de la Băneasa în zilele noastre) şi ajungem la ... Casa Poporului. 

E urâtă. E mare. E inutilă. E întruchiparea megalomaniei lui Ceauşescu. Şi mai ce? E a doua clădire ca mărime din lume şi noi, românii, am făcut-o. Iar dacă ne uităm pe hartă o să vedem că face parte din cel mai mare complex de construcţii din lume. Casa Poporului, Hotelul Marriot de azi, Bulevardul Libertăţii din faţa Casei Poporului,  Bulevardul Unirii, Piaţa Unirii, Piaţa Albă-Iulia, Bulevardul Decebal şi Piaţa Muncii au fost edificate ca parte a aceluiaşi proiect. Da, şi noi românii l-am construit. La o sută de ani distanţă de la satul numit Bucureşti.  De ce s-a făcut? Pentru că cineva a avut viziune, a construit singurul proiect coerent din întreg oraşul. Un bulevard mare, străjuit de clădiri publice şi imobile de locuit. Blocurile de acolo nu sunt urâte, ansamblul este chiar reuşit. Nu a fost terminat din păcate, abia azi se termină clădirea Bibliotecii Naţionale şi sunt sigur că în proiect erau şi alte edificii. Presa şi televiziunile încearcă să ne spună că în Bucureşti aveam un mic Paris, o culme a arhitecturii şi esteticii şi un tiran nemilos a distrus ca să-şi impună propria viziune.  E bine totuşi că l-am avut, azi nimeni nu ar mai avea nici curajul, nici îndrăzneala şi nici determinarea de a-i mobiliza pe români spre un proiect de asemenea anvergură. Eu existat şi erori pe care le-aş numi politice şi mă gândesc la demolarea bisericilor şi construcţiilor religioase. Evident, cu tăcerea vinovată şi complicitatea ierarhilor bisericeşti. 

 

 Dar azi nu putem să ridicăm o piatră pentru că ni se spune că nu există bani, nu există studiu de fezabilitate, nu există împrumut extern şi mai ales pentru că nu există nu ştiu ce antreprenor străin  care să facă lucrări pentru drenaje...de bani. Realizarea unui pasaj amărât este subiect de presă pentru ani de zile.

 

 

 Construim şi imităm modernismul cu sticlă şi termopan alb, cu gresie şi faianţă, dar privind la oraşul din jur şi la istoria sa trebuie să reţinem  putem atunci când alţii ne spun că nu. Ridicăm clădiri cu faţade de sticlă în zone rezidenţiale, facem sedii de bănci peste tot. Atârnăm reclame pe toate zidurile, bannere pe toate maidanele, cabluri peste intersecţii care ne sugrumă vizualul, tonete, gherete, panouri. Bucureştiul nu are nevoie atât de mult de construcţii, ci de un pic de disciplină şi respect. Ne trebuie o nouă viziune,  un alt model  dezvoltării. Îndrăznesc să spun  că ne trebuie  un alt model de organizare , istoria ne arată că  dezvoltarea urbană e strâns legată de un model de organizare social-politică.  În cele din urmă, clădirile   vorbesc prin ele însele, depinde de noi  înţelegem ce ne transmit. 

 

  

 

 Este urât Bucureştiul? Depinde cum priveşti. Ataşez  jos o serie de fotografii pe care le-am făcut de-a lungul anilor. 

 

 

  

 

 

 

 

Griji degeaba

Tocmai citeam despre cursul leu-euro, despre politica de creditare in Capital. Si dau peste chestia  asta . Ne facem griji degeaba. Criza, buget, reformarea statului, sistem de pensii. La ce bun? Conform directorului directorul Centrului de Cercetări Demografice al Academiei Române, Vasile Ghetau natalitatea la rromi este de 2.5 ori decat la romani. Rata fertilitatii este de 3.1 nascuti vii la o femeie rroma si de 1.4 la o romanca Era un fenomen pe care il puteam observa cu totii, acum este confirmat. Si mai interesant este de aflat ca, in functie de religie, cea mai mare rata a natalitatii este inregistrata de penticostali, baptisti si adventisti (Praise the Lord, Halelujah!).

Daca adaugam tendinta negativa de evolutie a o populatiei romanesti (si a celei de etnie maghiara) e doar o chestiune de timp pana cand Romania va fi o tara cu populatie majoritar rroma.

Propun emigrarea in grup in ...Canada. Daca ne strangem vreo 5 milioane de romani, albi, educati, calificati si plecam in grup mai putem salva ceva. 

Si cu tara ce facem? 

O lasam tiganilor si celor multi-culti si toleranti, iar europenilor le lasam o bomba cu ceas. 

Sursa: Capital 
Acum priviti spre viitorul de haur la Rromaniei:

Cronica de familie I

        Vedem adesea în ziare şi reviste povestea de succes a familiei X. Cum de la vândut rulmenţi şi blugi în talcioc s-a ridicat o mare companie. Sau cum, de la tradiţia levantină a plăcintelor, baclavalelor şi altor produse de cofetărie-patiserie, s-a format "un puternic grup de firme" condus de "un reputat om de afaceri".       

         Auzim astăzi poveştile celor puternici ieri, cu bunurile executate ieri. Limuzinele de lux în valoare de sute de mii de euro îşi aşteaptă în talcioc cumpărătorii. Dar astea-s titlurile mari. În spatele lor se ascunde o realitate mai complicată şi mai dureroasă: sute de mii de familii ce au crezut că se poate trăi mai bine şi au înşfăcat şansa care li s-a ivit în cale aproape miraculos: casă, maşină, plasmă, gresie în baie, termopane la geam, vacanţă în Grecia, cumpărături la mall. E un păcat să-ţi doreşti? Nu, cu siguranţă că nu. Şi atunci ce-a mers prost? Există oare o cultură a bogăţiei la noi? Şi mai departe mergând, există în mentalul colectiv o relaţie directă între muncă şi avuţie, între efort şi rezultate? Avem oare o viziune pragmatică, nemţească asupra muncii şi reuşitei în viaţă sau o viziune oriental-balcanică, fatalistă şi oportunistă? Sunt retoric, ştiu, întrebarea mea conţine şi răspunsul. Cum am putea avea o cultură a muncii când munca însăşi este dispreţuită? Cel ce munceşte e nedreptăţit. Cel care munceşte e prost. Cel care munceşte fizic este văzut mai prost decât cel care "depune muncă intelectuală". Scopul nu e să munceşti mai bine şi mai mult că să faci mai mulţi bani, ci să urci pe o scară ierarhică mai bine recompensată social. Dacă lucrezi într-o instituţie ca şi stagiar scopul tău e să fii titular, apoi să fii un mic sefulet, apoi un şef şi mai mare. Recompensa nu vine ca urmare a rezultatelor, ci în baza unei abilităţi speciale pe care o cunoaştem cu toţii: a te descurca. E o noţiune care a făcut carieră la noi nu de azi de ieri. De la Dinu Păturică la Tănase Scatiu la toate personajele caracterizate cu tuşe groase de scriitorii ce au ştiut să recunoască tarele neamului până la personajele de azi ce poartă titluri de nobleţe: moguli, baroni, latifundiari chiar şi regi (ai asfaltului, cimentului, gunoiului şi altor materiale de esenţa nobilă)  întâlnim acelaşi scenariu. Lucrurile s-au petrecut la fel şi în comunism pentru că schimbarea de sistem a oferit şansa nesperată pentru unii de a accede social şi patrimonial întărindu-le convingerea că dacă eşti "băiat deştept" şi "te descurci" ajungi departe. Propaganda pentru muncă era pentru prostime, munca adevărată era la partid şi în organele de conducere.

         Noua schimbare de sistem din 89 a clătinat din nou apele în societatea noastră. S-au ridicat din toate colţurile  elemente amestecate, securişti, oportunişti, întreprinzători, oameni de bine sau nu, valori şi lături. În câţiva ani avem o nouă clasă de oameni bogaţi şi puternici. Partea murdară s-a încheiat repede după revoluţie, în câţiva ani, azi sunt oameni onorabili, au firme de PR angajate, fac gesturi de caritate şi răspund la invitaţii. Ce spune românul despre Vantu? Că e ...băiat deştept. De ce? Pentru că a reuşit performanţa să-i păcălească pe alte mii de români mai proşti decât el. Nu cred că avem o opinie publică care să-l condamne cu adevărat.      

         Oamenii pot trăi sincer invidia, dar asta nu e o garanţie pentru instaurea unui simţ al dreptăţii sau pentru vreun ultraj moral în societatea noastră. Consecinţă e firească: învâţat de sute de ani cu primejdii, nedreptăţi, trăi greu românul apucă ce poate, iar dacă nu poate aşteaptă momentul. Nu crede că munca lui îi va aduce bogăţie. Nu credem. Aţi observat că a reapărut telebingo?

          La un moment dat, vorbind cu un bancher neamţ aflat în România pentru un an, îmi spune referitor la atitudine faţă de muncă, la cinste şi corectitudine: "în România românii nu devin nemţi, dar nemţii devin români".

          Sună telefonul. E un prieten, mă întreabă ce mai fac. Eh, uite, mă descurc..

Cuvântul "bun-simț" nu a fost găsit. Nu există niciun cuvânt similar.

             În urmă cu nişte zile îmi spune un prieten că ar vrea să citească ce înţeleg eu prin bun-simţ. Solicitarea sa m-a pus oarecum pe gânduri. Se întâmpla aşa cu o mulţime de noţiuni pe care le luăm de-a gata, al căror înţeles e asimilat rapid şi trecut în limbajul şi gândirea cotidiană. Mi-am adus aminte de eseul lui Harry Frankfurt, On bullshit, ca şi tentativă de analiză semantică şi filozofică.

              Bunul-simţ e o noţiune în care ne regăsim, ne întâlnim, dar pe care cu greu o putem defini. Putem vorbi de un bun-simţ social, un bun-simţ în relaţiile cu ceilalţi, un bun-simţ al raţiunii, un bun -simţ cetăţenesc. În general e o trăsătură de comportament care se validează şi se verifică în relaţiile tale cu lumea din jur. E un loc comun, slab definit, dar în care ştim că ne întâlnim. Îl anticipăm prin dorinţă şi-l recunoaştem intuitiv, ni-l asumăm şi îl pretindem. Îl identificăm prin aproximări în funcţie de educaţie, experienţă, cutumă socială. În larg, el reprezintă normă socială acceptată, un cod cultural sui generis. Nu se poate defini complet şi exact prin sinonime. Poţi fi educat şi lipsit de bun-simţ. Poţi fi politicos şi lipsit de bun-simţ. Poţi fi inteligent şi lipsit de bun-simţ. Întotdeauna bunul-simţ e o trăsătură care vine în completare  care are un înţeles contextual şi totodată foarte exact, de apreciere a unei persoane. 

 

            Bunul-simţ ţine de o apreciere subiectivă, dar semantic acceptată de cei din jur. De câte ori facem apel la această noţiune îi atribuim o judecată moral-comportamentală prealabilă. Un sociolog ar spune că bunul -simţ reprezintă un set de valori sociale, de norme de comportament acceptate de majoritatea indivizilor ce compun acea societate. O morală populară, comună. O normă de îndrumare ar spune un jurist, un model pozitiv de urmat, bun. Putem caracteriza pe cineva  pentru că într-o situaţie "a dat dovadă de bun-simţ" sau putem spune că persoana respectivă "este de bun-simţ" ceea ce ne face să ne aşteptăm la un anumit comportament, o anumită atitudine  prescrisă.

            Poate că bunul-simţ nu poate fi definit. E un simţ, o manifestare a intuitivului din noi în raport cu lumea înconjurătoare. Un fel de a fi care se educă, dar care preexistă în noi. Un simţ al felului de a fi între oameni pe care îl ai într-un mod inerent şi care te ajută să te orientezi în relaţiile cu ceilalţi. Ce faci când nimereşti într-un context social străin, când nu cunoşti nici oamenii, nici obiceiurile lor? Apelezi la bunul-simţ. Apelezi la ceva din ţine, la premisa de umanitate din tine. La experienţele practice şi în acelaşi timp definitorii care ţi-au format ideea ta despre bun-simţ. Unii se vor gândi la a ceda locul în autobuz unei persoane în vârstă. Un lucru învăţat de la părinţi, de la şcoală, din mediul în care au crescut. Când cedezi locul unui pensionar poţi exersa o politeţe învăţată sau poţi înţelege că omului în vârstă îi este greu şi că ar fi bine să-l laşi pe el să stea. Poţi simţi situaţia aceasta. De unde rezultă că bunul-simţ poate fi sinonim în manifestare cu educaţia. Numai noi ştim dacă ne reprezintă şi pe noi înşine. 

         A nins, s-a aşternut zapada ca în vremea copilăriei, totul e de basm. Ieşirea din faţa casei e însă blocată de zapadă. Oamenii se strecoară cu greu prin nămeţi. Ce faci? Te uiţi la televizor unde ţi se spune că a venit apocalipsa rece în mijlocul încălzirii globale?  Te bagi sub pătură şi suni la primărie şi la televiziuni să te plângi că autorităţile nu-şi fac treaba sau iei o lopată, un făraş şi ieşi 10 minute să faci pârtie şi să dai o definiţie simplă a bunului-simţ cetăţenesc?

             Ce faci însă dacă bunul simţ intervine într-un plan mai puţin concret sau mai puţin gestual, într-o discuţie, într-o polemică, într-un enunţ sau o compoziţie? E clar, vorbim despre altceva, dar folosim acelaşi cuvânt pentru a defini o  atitudine, o trăsătură a personalităţii, un atribut al gândirii. Ni se întâmplă să purtăm o conversaţie cu cineva şi să ne dăm seamă rapid că ne înţelegem foarte bine sau, dimpotrivă, comunicarea noastră este dificilă, sincopată, uneori imposibilă. Unde ne întâlnim? Putem vorbi de un loc în care se întâlnesc raţiunea, disponibilitatea, spiritul rezonabil şi bunul-simţ al gândirii. Un loc în care ne întâlnim cu minţile, în care acceptăm ca adevărate date ale realităţii şi de la care pornim mai departe. Premise comune ale gândirii umane. Noi oamenii, ne întâlnim pe un tărâm comun nu numai în ce priveşte comportamentul social, ci şi în modul de a gândi lumea înconjurătoare. Unu plus unu egal doi şi avem un loc în care ne întâlnim pentru că acceptăm adevărul matematic nu doar din perspectivă educaţiei şcolare, ci şi pentru că raţionarea abstractă ne conduce independent la acelaşi rezultat. Realitatea obiectivă comună ne obligă să fim de acord. În funcţie de cât de bine reuşim să stabilim individual datele realităţii obiective înconjurătoare putem stabili o comunicare cu ceilalţi pe tărâmul bunului-simţ. Noţiunea de care vorbim ţine şi de inteligenţă, dar şi de disponibilitatea spre cunoaştere şi înţelegere. Te întâlneşti cu un prieten la o bere. El lucrează într-un domeniu total diferit de al tău. Dacă el are priceperea necesară şi tu ai disponibilitate şi bun simţ poţi înţelege ce îţi povestete. Un inginer poate să-ţi explice un proces complex uzând de sugestivitatea exprimării sale şi apelând la bunul simţ al gândirii tale, la un set de propoziţii logice pe care le împărtăşiţi. 

               Şi dacă ai o dispută cu cineva? Aici bunul-simţ poate însemna dorinţa sinceră de aflare adevărului, de stabilire a unui punct comun în detrimentul tentaţiei de a avea dreptate. O cedare consimţită a orgoliului în faţa raţiunii. Nu vi se întâmplă să discutaţi cu cineva şi să nu puteţi concluziona nimic pentru că unul din voi nu concepe să cedeze? Să cedeze ce? Un gând? O idee? O acceptare a unui lucru evident pentru raţiune, dar incomod pentru personalitate. Un enunţ care are are consecinţe logice şi, mai departe, revelator pentru o situaţie de fapt, pentru un fel de a gândi, pentru o trăsătură a personalităţii. O realitate ce contrazice o imagine despre sine sau despre lumea din jur, la care nu eşti dispus să renunţi. 

              "În România nu reuşeşti să-ţi faci o carieră decât dacă ai pile." Poţi porni într-o conversaţie cu cineva plecând de la acest enunţ? Interlocutorul tău este dispus să discute cu adevărat sau a expus o convingere de nerasturnat? Are rost să discutaţi valoarea de adevăr a enunţului sau ştii de la început că încerci să combaţi o atitudine şi un mod de a vedea lumea greu de schimbat ? Dacă îţi este prieten încerci să duci discuţia mai departe sperând că recurgi la bunul-simţ al gândirii sale şi că vreţi să trageţi o concluzie care să excludă subiectivitatea, orgoliul, frustrările personale. Puteţi ajunge chiar la concluzia că "a-ţi face pile" ţine tot de o abilitate personală în raport cu ceilalţi, o inteligenţă socială pe care o ai sau nu o ai, un ...simţ practic. Poţi discuta chestiunea cu un interes sincer faţă de valoarea ei de adevăr. Dacă afirmaţia este urmată şi de referiri la noroc sau lipsă norocului, bunul tău simţ îţi spune că nu are rost să continui. Îl vei consola pe individ cu o vorbă de complezenţă, că deh, "la tăţi ni-i greu..."

            Ce faci când ai cunoştinţă despre o nedreptate, o stare de fapt, o hoţie? Afli că în instituţia de stat X directorii au salarii enorme plătite din bani publici sau că se fac achiziţii la preţuri umflate? Te revolţi, expui şi demaşti situaţia sau “înţelegi ca aşa merg lucrurile “ şi încerci şi tu să faci la fel consolându-te că "oricum nu poţi schimba nimic". Taci şi-ţi vezi de treaba ta ca să nu ai probleme, taci şi faci la fel, taci pentru că ştii că ai procedat şi tu asemănător în trecut sau a-i face-o dacă ai avea ocazia. Nu v-a mirat niciodată că vedem o mulţime de oameni educaţi în jurul nostru, specialişti în domeniile lor, intelectuali cu convingeri morale ferme, oameni extraordinari în relaţiile cu apropiaţii lor sau în colectivitate şi totuşi trăim ca societate într-o stare de apatie, dezinteres voluntar şi resemnare? De ce? Pentru că bunul-simţ presupune şi afirmarea publică, enunţarea explicită a ceea ce crezi cu riscul de a nu avea dreptate, a fi contrazis sau înjurat. Nu poţi fi de bun-simţ şi să ai în acelaşi timp două seturi de valori, de enunţuri şi opinii. Unele pe care le afirmi acasa sau între prieteni, eventual şi cu aplomb şi altele care rezultă din tăcerea, dezinteresul tău, din întoarcerea capului, închisul ochilor vizavi de realităţi.  Sau atât de românescul şuşotit pe la colţuri, învaţat în trecut şi transmis şi generaţiilor următoare.

              Ce se întâmplă însă când noţiunea ta de bun-simţ, cea învăţată, educată, şcolită, trăită ajunge la un moment dat să între în conflict cu ce se întâmplă în societate? Când lucrurile nu mai sunt ce au fost şi când realitatea imediată se află pe malul celălalt faţă de bunul-simţ? Când ceea ce vezi şi auzi la cei din jur, în ziare şi la televizor contrazice puternic ceea ce tu ştii că e de bun-simţ? Când lumea din jurul tău îşi pierde bunul -simţ, buna-credinţă, bunul-gust, simţul măsurii, simţul practic şi simţul responsabilităţii? Te vei îndoi de ţine, de ce eşti şi ce crezi? Vei intra în panică crezând că ai lipsit de undeva în momentele esenţiale? Vei concluziona că lumea din jur trece printr-o bulversare a valorilor, a codurilor culturale sau vei spune că nu te-ai adaptat?  

             Şi cum şi la ce să te adaptezi fără să renunţi la acele lucruri simple şi de bun simţ pe care le-ai asimilat de la părinţi, de la şcoală, de la bunici, de la vecinul de la trei, de la tine din bloc sau din satul tău?  

              Cum şi spre ce să ne îndreptăm azi ca şi societate când modelele, tradiţiile, cultura, educaţia sunt dezmembrate, inversate, făcute ţăndări de o lume amorfă, zgomotoasă, agresivă? Educaţia e agresată, modelele sunt inversate, esteticul este modificat, tradiţia e înlăturată, credinţa se diluează, totul se amestecă sub bombardamentul informaţiei, al spectacularului, al şocului. Se promovează anormalul, excepţia pentru excepţie. Valoarea are un singur înţeles: valoare financiară. "Valorile economiei de piaţă" dictează mişcarea aiuritoare a vieţii şi agendei publice. Adevărul comun, împărtăşit de mase e o chestiune de convingere şi manipulare. Azi putem să vă convingem de ceva şi peste câteva luni puteţi crede contrariul. Azi va îngrămădiţi la promoţie, mâine va panicaţi colectiv că ce aţi consumat este dăunător. Şi consumaţi altceva. Într-o societate consumerista valoarea e o chestiune subiectivă, schimbătoare şi cu termen de garanţie limitat. Aruncă oamenii dintr-o parte în alta, îi adună   împrăştie prin apelul la instinctele primare. Azi   mai  auzit ceva   despre Omar Hayssam după ce a izbucnit scandalul cu flacăra violetă?  Începi să ai  îndoieli. Începi   întrebi  dacă e normal  fie frig   iarna şi cald vara doar  pentru că  se prezintă drept  ceva senzaţional. Şamd.

             Aşadar prietene am încercat să-ţi răspund la solicitare cum m-am priceput. Sunt sigur că poţi încerca şi tu să spui  ce înseamnă pentru tine bun-simţ până când vom înţelege ce înseamnă şi nu vom mai avea nevoie de definiţii. 

 

Romania va ramane o tara subdezvoltata

Un interviu in Cotidianul cu antropologul francez Claude Karnoouh din care retin urmatoarele:
"
Care ar fi, după părerea dumneavoastră, atuurile României şi de unde ar trebui să vină salvarea ei?
Nu există nici o salvare, nici un adăpost nicăieri... România va rămâne o ţară subdezvoltată, fără putere externă, bună pentru manopera sa de calitate şi extrem de ieftină.... Asta a vrut Vestul. Bineînţeles, veţi avea câţiva papagali care se pretind intelectuali care cântă în slujba capitalismului şi a liberalismului de baltă la comanda stăpânilor lor... E adevărat că intelighenţia română are de demult un sens al slugărniciei excepţional de bine dezvoltat, [....]"
Teribil de trist si de adevarat cum ne vede un strain. Cam asta inseamna "progresele facute de Romania" . Suntem prosti si suntem felicitati pentru asta.


Restul de interviu aici

Viata la periferie - 3 ani de UE

Ocupati cu bugetul guvernantii nostri au ratat un moment festivist: marcarea a trei ani de la admiterea in Uniunea Europeana. Nu se spune nimic, liniste totala. De ce?

Evolutia Romaniei  de dupa 1989 avea ca si obiective integrarea euro-atlantica, admiterea in NATO si UE vazute ca un fel de safe-heaven, un liman la care o data ajunsi ne vom infrupta si noi din binefacerile modului de viata occidental. Pentru asta ni s-au impus o serie de conditii economice si institutionale. Trebuia sa avem o "economie de piata functionala" si sa adoptam "o serie de prevederi conforme cu legislatia UE". O nimica toata si eram in clubul bogatilor.

In stilul nostru, am bifat masurile impuse. Am privatizat activele de interes occidental (bancile, comunicatiile, resursele, farmaceuticele, aluminiul, utilitatile publice). Ce nu am privatizat am distrus in mod frenetic: agricultura si industrii intregi.

Si suntem membri UE. Asta se traduce prin liberul acces al produselor UE pe piata romaneasca, fara nici o restrictie. Ce nu am distrus singuri se distruge prin mecanismul nemilos al pietei. Devine deja un sport sa gasesti in magazine produse romanesti realizate de companii romanesti.

Aderarea la UE insemna si atragerea de fonduri importante pentru dezvoltarea Romaniei. Procedurile de accesare ale fondurilor sunt atat de greoaie si birocratice (doar nu credeati ca birocratia e un brand romanesc) incat, la sfarsit, sumele pe care le-am accesat sunt mai mici decat sumele pe care Romania le varsa la bugetul UE. Adica Romania este contribuitor net la bugetul UE.

Aderarea la UE inseamna pana acum ca Romania, o tara saraca, transfera capital si resurse in tarile occidentale. Daca luam in calcul si relatiile comerciale rezulta ca suntem si o piata de desfacere pentru ei. Uniunea Europeana si-a creat un imperiu colonial in fostele tari socialiste folosindu-se de dorinta acestora de a accede spre un mod de viata superior. Welfare state nu va exista niciodata in Est atata timp cat se mentin conditiile de aservire economica. Practic, am dat CAER-ul pe UE. Nu mai contribuim la rusi (desi o parte din active au fost inghitite si de oligarhi rusi), ci contribuim la UE.

Am agatat steagul UE pe toate institutiile publice, de la ministere pana la comunele uitate de Dumnezeu. Dar am uitat un lucru de bun simt: nimeni nu vine sa-ti faca un bine dezinteresat. Iar atata timp cat guvernantii nostri au o relatie de vechil-mosier cu oficialii UE nu putem spera la nimic bun. E cazul sa renegociem multe din aspectele relatiei cu Uniunea Europeana. Ungaria pregateste o lege pentru nationalizarea bancilor aflate in dificultate. La ei, ca si la noi, bancile sunt detinute de alte institutii financiare din Europa. Daca e admisibila nationalizarea bancilor cu actionariat european in conditii dificile, de ce nu ar fi posibila si o nationalizare inainte ca raul sa se intample? De ce? Pentru ca suntem tinuti in chingi economice si politice foarte stranse. Dezvoltarea si prosperitatea de care ni se face vorbire sunt doar perdele de fum in ochii est-europenilor. Vom creste, dar numai in masura in care ni se permite si in directiile pe care altii ni le stabilesc.

Are we there yet?

Are we there yet? Daca stiti de unde vine replica inseamna ca globalizarea este un fenomen care atinge si Romania. Si chiar daca replica face parte dintr-un film amuzant ea este si o intrebare adresata lumii.

Omenirea traieste de peste 100 de ani intr-un discurs. Intr-o calatorie, intr-o stare de tranzitie. De ce este la ce se doreste. Se urmaresc  tenace tinte pe orizont, se agita cuvinte.

Ce urmareste societatea noastra? Progresul ar fi spus pragmaticii oameni ai anilor 1900. As ne-ar fi raspuns si Caragiale, zambind in chipurile personagiilor sale. Ce iashte progresul? Progresul iashte atunci cand...

Ce urmareste societatea noastra? Omul nou, de tip socialist ar fi zis Ilf si Petrov. Ce este omul nou? Omul nou este atunci cand omul vechi nu mai munceste la boier si se numeste tovaras.

Societatea noastra urmareste omul nostru. Asa ar fi zis Hitler. Cine e omul nostru? Doar cei blonzi, arieni. Noi si ai nostri, restul trebuie sa dispara.

Ce urmareste societatea noastra? Sa-l serveasca pe consumatorul rege. Cine-l serveste pe consumatorul rege? Alti consumatori. Regi si ei.

Ei la un moment dat, jumatate din lume a renuntat la proiectul omului nou si au vrut sa fie oameni regi. Ceilalti le-au spus, veniti la noi, ca e mai bine. Intre timp o sa o duceti mai prost, o sa se cheme tranzitie. Apoi o sa fie asa cum e acum.

Nu vi s-a parut suspecta insistenta cu care ni s-a aratat anul acesta cat de greu ne era sub comunism? Occidentalii cred ca noi am iesit din lagarul de concentrare. Intr-un review de film, un cunoscut critic spune:

"Romania under the Ceausescu regime (1965-1989) started out promisingly but grew into a repressive police state under which perhaps 2 million people were killed." Hai nu pe bune. Asa de rau a fost? Si noi nu i-am vazut?

Stim ca traiam prost. Cu totii stiam asta. Dar acum ce faceti? Ne aratati cat de prost traiam ca sa nu vedem cat de prost traim? Nu e ironic ca ne aratati cum traiam acum 20 de ani tocmai anul acesta cand traim mai prost?

Eu cred ca povestea cu tranzitia ar cam trebui sa se inchida. Mergem de la ceva pana la ceva. Dar cat? Astept de la voi o definitie a tranzitiei.

Si nu exista un proiect, nici macar la nivel de deziderat pentru a fi propus oamenilor. Nu ni se mai propune nimic, nu ni se mai promite nimic. Nu exista un proiect social, economic, national, generational, demografic, ideologic, cultural. Nimic. Este un loc virgin care asteapta a fi cucerit.

Si oamenii ar trebui sa puna mai multe intrebari. Mai ales acum, in vremurile in care fundamentele economice si politice ale societatii sunt puse la indoiala. Mai ales acum cand simpla abundenta a informatiei o face dificil de cenzurat.   E cazul sa iesim mai in fata. E cazul sa spunem mai mult, sa vedem mai mult, sa denuntam mai mult. In epoca internetului generatia tanara poate gestiona informatia. Poate impune si stapani toposul ideilor de interes comun. A dovedit ca poate influenta procese decizionale prin simpla diseminare a informatiei. Si ca are un risc major in privinta manipularii.

Dar e singura mea speranta.

Traim prost?

Zilele astea, surfand ca tot omul pe internet am dat printre altele de urmatorul filmulet. Ceea ce m-a facut sa cred ca ar trebui sa mai reflectam asupra standardului nostru de viata inainte sa ne plangem.. Btw, populatia Romaniei reprezinta 0.32% din populatia globului. Veti intelege mai multe dupa.. La multi ani!

Restructurarea sistemului bugetar incepe cu...invatamantul

Pentru ca la noi masurile de politica bugetara se anunta  pe sticla, aseara, la televiziunea poporului tov. Basescu a anuntat ca primele disponibilizari vor viza personalul didactic netitular de post, aproximativ 80.000 de persoane.

In primul rand nu inteleg care e calificarea presedintelui vizavi de domeniul educatiei. El insusi nu pare a fi cel mai stralucit produs al sistemului de invatamant. Dar un lucru si mai important trebuie observat. In ultimii 20 de ani invatamantul a fost supus unor masuri menite sa bulverseze, sa distruga si nici cum sa creeze o reforma reala.

Schimbari din doi in doi ani a modalitatilor de examinare, a examenelor de admitere la liceu si a bacalaureatului. Mult trambitata aerisire a materiei insotita de aparitia manualelor alternative, un fel de reviste glossy pentru elevi, redactate ca si cum ar fi trebuit sa stea din start pe masa de asteptare la dentist sau coafor.

Deschiderea larga a conceptului de universitate pana la golirea acestuia de continut. In numele accesului la educatie s-a aprobat functionarea a sute de dughene in toate orasele patriei sub numele de "Universitati" cu profesori universitari creati din te miri ce. Asta in timp ce nici o universitate din Romania nu prinde vreun clasament international.

Cred ca s-a urmarit o distrugere programata a sistemului de invatamant. Oricat i-as suspecta de incompetenta pe conducatorii Romaniei din ultimii 20 de ani tot nu-mi pot explica evolutia sistemului de invatamant. Cred ca exista rea vointa. Sistemul de educatie al unei tari poate produce valoare si poate asigura viitorul unei tari. Generatia activa in munca de astazi este produsul educatiei din vechiul sistem. Un sistem care nu era perfect, dar care isi atingea dezideratele principale. Un sistem care a produs medici, ingineri, arhitecti, profesori, juristi competenti. Un sistem in care aveam de invatat, dar care nu ne-a omorat si nici nu ne-a supus unor chinuri inimaginabile prin programa "incarcata". Imi pare rau, dar procesul de invatare trebuie sa aiba si un grad de coercitie. Credeti ca noi la varsta liceului am fi invatat mai mult daca nu am fi avut si aceasta obligatie?

E firesc sa vina unul ca Basescu sa vorbeasca despre "aerisirea materiei" ? Si de ce? Din grija fata de elev sau din ratiuni strict bugetare, care tin poate de anul 2010? Nu avem specialisti in educatie?

Astazi ies de pe bancile scolii sute de mii de tineri, cu diploma de bacalaureat care sunt semianalfabeti. Care ulterior urmeaza cursurile unei universitati din Caracal sau Faurei si care spulbera orice aspiratie spre valoare a sistemului.

Stiti ce? Pana la urma am putea renunta de tot la sistemul de invatamant in scoli. Propun cursuri deschise la distanta, tinute prin OTV, Manele TV samd insotite de manuale competente: Can-can, Libertatea. Am face o economie bugetara care l-ar face mandru pe Boc si pe placul FMI (institutie care recomanda in toate tarile asistate reducere cheltuielilor cu sanatatea si invatamantul...)

Ce bine ca am cablu

Da...E bine sa ai cablu. In felul acesta poti observa ca suntem cam singura natie din Europa care excelam la show-uri politice. Ore intregi de emisiuni in care oamenii discuta, se cearta, glumesc. E ca si cum s-ar fi pus o camera web in cismigiu la tablagii si se filmeaza. Acelasi lucru numai ca sunt in studio.

Mai excelam la ceva: reality-show-uri cu lumpen proletariat. Nora pentru soacra, nevasta pentru fermier, mama si fiica, tatal si soacra, schimb de mame. Prostia revarsata larg pe tv.

Schimbi postul:talk-show politic. Invitati: realizatori de emisiuni si ziaristi. Discuta intre ei. In prealabil au fumat ceva in parcul de la Casa Presei.

Zapezi. Etno tv, Favorit tv. Folclorul unei categorii amorfe, zona preurbana, Voluntari, Chitila, Jilava.

Taraf TV: niste tigani plang, canta in cimitir la crucea unui anonim.

Schimbi: fufete cu sanii largi si siliconati revarsati pe TV.

Schimbi: afli cum altii, in alte tari au construit baraje, poduri, drumuri. Afli cum se produc marfurile pe care ei ni le vand in Romania.

Schimbi: afli ca Hitler a avut o intelegere secreta cu viitoarele posturi de televiziune ca sa le furnizeze material de studiu pentru urmatorii 200 de ani.

Reiei: talk-show politic, de ce voi si nu noi, pai cum si pentru ca.

Ne place sa vorbim. Istoria noastra a inceput in 1989 la TV. Prima revolutie in direct. Si a continuat tot timpul dupa. E o continua transmisiune TV in care ne-am mutat cu totii. Mentalul colectiv se creeaza acolo, generatiile cresc si se reproduc acolo, vietile noastre curg intr-o imensa productie tv.

Muntii nostri aur poarta

Intrati intr-un con de umbra pentru ceva timp cei de la Rosia Montana Gold Corporation au pentru ce multumi crizei. Se pare ca nu precupetesc nici un efort pentru a-i convinge pe romani cu toate argumentele imaginabile. Sa ce? Pai cum sa ce? Sa dea aurul..

            "Domnu, domnu, ia stati un pic. Ia uitati ce am gasit: un inel de aur". Daca nu v-ati intalnit cu situatia aceasta atunci trebuie sa stiti ca e unul din cele mai cunoscute trucuri tiganesti. El exploateaza prostia si lacomia celor care cred ca bogatia se gaseste pe strada, a celor care cred ca bogatia e o chestiune de noroc. Asa si cu RCG. Dragi romani, va informam ca tocmai am gasit o imensa cantitate de aur. La voi. Si trebuie sa va convingem sa o exploatati. Pai de ce trebuie sa ne convingeti voi ma ca sa ne exploatam aurul nostru?

            Cred ca am auzit de cel putin 10 ori in ultima saptamana de Rosia Montana Gold Corporation. Suntem in criza si diavolul ne ispiteste cu licarul jucaus al aurului. Ni se sugereaza discret ca problemele noastre s-ar rezolva daca am fi intelepti si am renunta la ce e al nostru. O semnatura vinovata pe un contract la fel de vinovat. Si iar da-i campanie, da-i interviu pe strada cu ce-am face daca am avea bani. Mai pluseaza la o campanie de responsabilitate sociala. Spatiul publicitar a devenit mai ieftin o data cu criza. "Specialistii" in PR si publicitate au devenit si ei mai receptivi. Mai ales ca painea de anul asta, alegerile, nu e de natura sa-i sature pentru viitor.

            Mi-e teama ca si constiintele devin mai ieftine o data cu criza. Mi-e teama ca si constiinta colectiva poate trece peste ea insasi intorcand capul in directii care-i sunt aratate, iar mana poate fi condusa mizerabil spre o semnatura vinovata.

             Ati observat ca ambii candidati la presedintia Romaniei au fost intrebati in dezbaterea finala despre Rosia Montana si ca ambii au refuzat sa dea un raspuns categoric?

Ne-au prins la inghesuiala si ne forteaza mana. Merita un singur raspuns, deloc elegant: mars ma de aici!

Dinamica sociala - la definitie

Ca sa vedem si la ce gandesc altii cu privire la lumea de azi. Un model dinamic si mai mult n-am ce sa va spun, priviti si bagati la cap.

Optiuni in Romania

Suntem ca o echipa de fotbal care nu poate renunta la joc, nu poate castiga si nici nu poate face macar un egal. Suntem obligati sa ramanem intr-un joc fara miza. Asta e viata noastra in Romania.